Interviuri

Ivona Hristescu interviu cu Ovidiu Iuliu Moldovan,22.06.2004

Interviu partea 1

Interviu partea 2

Ovidiu Iuliu Moldovan: "Da, cred in curcubee!"

- Spectacol de excepţie la Naţionalul bucureştean. Aflat intr-o forma de zile mari, Ovidiu Iuliu Moldovan interpretează un geniu: pe Emil Cioran. Despre personajul fabulos pe care îl joaca şi despre alte trasee ale vieţii lui, într-un rarisim şi nesperat interviu -
Cu "etichetele" lipite de personalitatea lui Cioran ne-am obişnuit de mult. Considerat ca un om "pe care totul îl supară", un ins aflat mai tot timpul "pe culmile disperării", el a fost multa vreme catalogat drept un personaj şi o instituţie intimidantă. Cineva a afirmat chiar că lui Cioran "îi curgea noaptea prin vine". Într-adevăr, aceasta a fost imaginea pe care, de-a lungul zbuciumatei sale vieţi, Cioran şi-a construit-o cu multa sârguinţa. O viaţă despre care a susţinut "în gura mare" că o detestă. Numai că nu a fost deloc aşa! Cioran însuşi îşi aminteşte undeva de o vorba a lui Eugen Ionesco: "Tu eşti vesel şi scrii cărţi pesimiste, eu sunt trist şi scriu comedii!". Iar Constantin Noica, cel care l-a urmărit decenii de-a rândul pe Cioran "cu o frăţeasca îngrijorare", avea să exclame in faţa unui Cioran zâmbitor: "Faptul că nu ţi-ai pus capăt zilelor, după ce, timp de patruzeci de ani te-ai tânguit pentru nefericirea de a te fi născut, mă asigura totuşi ca viaţa e bună!". Şi tot Noica - în "Carte de înţelepciune" - adăuga: "El (Cioran) m-a tras deoparte şi mi-a răspuns: <<Mă, să n-o spui nimănui, dar mie-mi place viaţa!>>".
Ei bine, acestui... "Celalalt Cioran" - un Cioran căruia îi dădeau lacrimile când o asculta pe Amalia Rodrigues ori muzica ţigănească, un Cioran expert în vinuri fine şi mâncăruri sofisticate, îi este închinată noua premiera de la Naţionalul bucureştean. La baza spectacolului-lectură stau "Caietele" lui Cioran, apărute după moartea autorului, în 1997 la Paris, şi anume la editura "Gallimard", şi în versiune româneasca la Humanitas, în 2001.
"Autorii morali" ai acestui neobişnuit demers teatral sunt trei prieteni - "unul şi unul": temutul şi mult stimatul critic de reputaţie internaţionala George ("Bita") Banu - autorul dramatizării; Radu Penciulescu, unul din regizorii de teatru care au creat, în timp, spectacole de referinţă şi Ovidiu Iuliu Moldovan - marele nostru actor, care-l întruchipează, iată, pe "Celalalt Cioran". Ei bine, acestei ultime apariţii a lui Ovidiu Iuliu Moldovan pe scena Naţionalului bucureştean îi datoram bucuria că, în sfârşit, s-a înduplecat să ne acorde acest interviu (după mulţi, mulţi ani de tăcere în faţa presei!).

Minunaţii ani 70

- Despre prietenia ta cu Bita Banu ştiu că datează încă din anii studenţiei. Ştiu că îi admiri cultura şi inteligenta şi modul în care ştie el să fie un prieten adevărat. Cât despre Penciulescu... am aflat ca lui îi datorezi "şlefuirea până la străluciri de diamant" a talentului tău. Cum te-a descoperit Penciulescu?
- Penciulescu a dat de mine cu prilejul unei sesiuni ITI (Institutul Internaţional de Teatru). Venisem la Bucureşti cu un spectacol al teatrului din Timişoara - unde eram angajat. Bănuiesc că i-am plăcut lui Penciulescu, de vreme ce m-a distribuit, curând, in spectacolul sau de referinţă, un spectacol care a produs un adevărat "scandal" în lumea specialiştilor, a criticilor de teatru...
- Vorbeşti, desigur, de acel extraordinar "Rege Lear", care-l avea în rolul titular pe extraordinarul, la rândul lui, George Constantin, foarte tânăr la vremea aceea...
- Toţi eram tineri în acel spectacol, într-adevăr extraordinar. Tocmai asta a şi creat acea "vâlva" în jurul lui. Pentru majoritatea spectatorilor şi chiar şi a criticilor obişnuiţi cu stilul clasic de montare - gen Sică Alexandrescu, să zicem -, "Lear" era un rege bătrân. Idealul era întruchipat, fireşte, de un actor cu părul alb, un monument, cum a fost marele Storin... Şi, când colo, lumea s-a pomenit cu noi. Cu George în Lear, cu mine, în Oswald, cu Silvia Popovici, cu Eliza Plopeanu, cu Vali Seciu şi cu Costel Constantin. Şi decorurile erau uluitoare... Domina "albul", totul era doar sugerat... Scenografa - care realizase şi costumele - era tot foarte tânăra: Florica Mălureanu. Asta se întâmpla în 1970 - anul când am fost angajat la TNB. Ce vremuri! Lucrau pe-atunci, în ritm frenetic, realizând spectacole năucitoare, şi Ciulei, şi Pintilie, şi Esrig, şi Valeriu Moisescu şi Dinu Cernescu (aflat, în acel timp, într-o forma excepţională). Cam tot pe-atunci m-a luat Penciulescu într-un spectacol de televiziune cu piesa lui Gorky - "Cei din urmă". Şi tot in acea perioada, adică cu puţin timp mai înainte de a se hotărî, din motive bine întemeiate, să părăsească ţara, Penciulescu ar fi dorit să monteze, tot cu mine, un "Richard al II-lea...".
- Datorită nu numai marelui tău talent, dar şi fizicului tău (îmi amintesc că Mircea Veroiu, cel care te-a distribuit în majoritatea filmelor lui, obişnuia să spună despre tine că ai "un profil de medalie"), ai jucat multe "căpetenii". Şi în teatru şi în film. Ai întruchipat mulţi conducători de oşti... Care ţi-a fost cel mai drag?
- Greu de spus. Personajele astea mi-au fost dragi din diferite motive. Pe unele le-am iubit pentru că ele au reprezentat personalităţi emblematice pentru istoria Transilvaniei. Şi când spun asta, mă gândesc la Horea - pe care l-am întruchipat în filmul lui Mircea Mureşan. Dar şi la Avram Iancu - cel din piesa lui Lucian Blaga. O lucrare de mare valoare pe care, spre lauda lui, neobositul Horea Popescu - un regizor oarecum dat deoparte pe nedrept din atenţia publica - avea să-l pună la Naţionalul bucureştean, cu mine în rolul titular. Şi asta, după 40 de ani de la prima ei reprezentare pe scena! Mi-au plăcut şi alţi "răzvrătiţi": Pantelimon din "Dreptate ăn lanţuri" - filmul lui Dan Piţa, mi-a plăcut şi Alimandru, eroul atât de pitoresc din excepţionalul film al lui Veroiu, "Semnul Şarpelui" - realizat după o excelentă carte a lui Mircea Micu. Şi mi-a mai plăcut, foarte tare, te asigur, şi ""Burdea - revoluţionarul" - un personaj creat anume pentru mine de acelaşi Mircea Veroiu, în filmul lui - aş zice antologic - "Dincolo de pod"...

De la Caligula la Tamerlan

- Toate aceste personaje se înscriu, în mod evident, in categoria celor "pozitive", menite să ne dea încredere în viata, în faţetele ei dătătoare de speranţă. Dar ai jucat şi personaje întunecate, dătătoare de fiori - personaje pentru care "jocul cu moartea" a fost un fel de amuzament zilnic...
- Te referi la Caligula, desigur...
- Mă refer şi la Caligula, dar şi la Tamerlan, dar şi la Iason - cel din "Medeea".
- "Caligula" - spectacolul pus cu multa măiestrie de acelaşi Horea Popescu pe scena Naţionalului, după piesa lui Albert Camus, s-a constituit, după părerea mea, într-un fenomen singular. Toata lumea ştie despre Caligula că a fost unul dintre cei mai sângeroşi dictatori, unul dintre cei mai cruzi împăraţi ai Romei antice. Toata lumea ştie că în faţa lui Caligula nimeni nu sufla o vorbă! Supuşii trebuia să-l urmeze orbeşte. Altminteri - moartea! Or, spectacolul a fost prezentat în premiera în 1979 - adică în plin... ceauşism! Şi s-a jucat nestingherit timp de 12 ani! Adică şi după Revoluţie! O longevitate rară pentru orice mare spectacol. Da, crede-mă, cu spectacolul asta s-a produs un miracol! Era un atac virulent împotriva totalitarismului şi totuşi nu a fost oprit! El mai era şocant şi prin plastica sa uluitoare - costumele erau create de Doina Levintza, iar decorurile erau semnate de marele Paul Bortnovsky. Întâlnirea mea cu Caligula, ca şi mai târziu, cu Tamerlan (eroul piesei lui Marlowe, care m-a pus, şi el, la mare încercare!), a însemnat o provocare. A trebuit să-mi folosesc toată forţa interioară, toate resursele fizice şi psihice ca, intrând în pielea unor dictatori feroci, să stârnesc, "pe contre-emploi", în sufletele spectatorilor toată ura, tot dispreţul, toată împotrivirea pe care astfel de sinistre personaje o merită. Şi pentru că am vorbit despre longevitatea spectacolului"Caligula", nu pot să nu-mi exprim aici regretul pentru faptul că spectacolul "Tamerlan" - pus cu deosebita măiestrie de acest tânăr şi foarte, foarte talentat regizor, care este Victor Ioan Frunza - a dispărut relativ repede de pe afiş... Am repetat la el timp de un an şi jumătate. Şi nu a avut cariera pe care - cred eu - ar fi meritat-o.
- După aceasta foarte scurtă incursiune în lumea teatrului şi a filmului, hai să vorbim puţin, dragă Ovidiu, despre vocaţia ta pentru Poezie... Toata lumea e de acord că, la ora actuală, alături de Ion Caramitru şi de Adrian Pintea, tu eşti unul dintre cei mai de seama interpreţi de Poezie din ţara noastră...
- Relaţia mea cu Poezia datează încă din Institut... Împreuna cu Pino (Caramitru) şi cu Vali Seciu am avut marele noroc de a-l avea ca profesor pe A. Pop Marţian, alături de alţi dascăli care demonstrau o "înălţime" intelectuală cum azi nu se mai prea găseşte. A. Pop Marţian ne-a inoculat acest "cult pentru poezie". El ne-a trimis la Eminescu, la teatrul în versuri scris de Schiller, de Goethe, de Racine, de Corneille. El ne-a familiarizat cu ceea ce se cheamă metrică, ritmică, muzicalitate, incantaţie. El ne-a trimis în lumea magică a teatrului antic. Acestui excepţional profesor din tinereţe, acestui studiu aprofundat făcut la timp le datorez marile mele bucurii de mai târziu.
- ...Adică din vremea când, împreuna cu Poldi Bălănuţă, cu Iosif Sava şi cu Aurelian Octav Popa, "fugeaţi" de rigorile Capitalei, de cenzura de la "vârf" şi însufleţeaţi "Nobila Provincie" cu trecerea voastră prin marile oraşe ale ţării, prin centre culturale unde oamenii vă aşteptau cu braţele deschise, pline de flori şi cu inimile pline de dragoste! Leopoldina Bălănuţă şi cu tine spuneaţi Eminescu şi Nichita şi Blaga, Iosif Sava ţesea - în jurul vostru şi al Poeziei - adevărate dantelării verbale, iar Aurelian Octav Popa vă însoţea cu muzica lui, ca un binevenit creator de atmosferă!
- Să ştii că acest "fenomen" - mă refer la dragostea cu care eram întâmpinaţi peste tot de marele public, s-a repetat şi mai târziu, după Revoluţie. De vreo opt ani încoace, Valeria Seciu, Ion Caramitru şi cu mine - însoţiţi de acelaşi nepreţuit Aurelian Octav Popa - am colindat şi colindăm ţara în sus şi în jos, spunând Poezie... Iar publicul ne răspunde de fiecare dată cu aceeaşi dragoste, demonstrând o acută nevoie de sensibilitate poetică. O mare bucurie pentru noi a fost şi este prezenţa masivă a tineretului, a elevilor, a studenţilor la astfel de manifestări.

Martiriul transilvănean

- Dat fiind cultul tău pentru Poezie, dă-mi voie să te întreb dacă ai scris vreodată versuri...
- Am scris, ca mai tot omul, adică în adolescenţă... Le mai am şi azi. Dar nu am de gând să le public. Poeţi am avut în familie. Oarecum... indirect. Nu pot să nu-l pomenesc aici pe Radu Stanca, unul dintre cei mai importanţi poeţi care au format "Cercul de la Sibiu". El a fost căsătorit cu vara mea, Dorina Ghibu-Stanca... Dorina a fost actriţa "primadona" a teatrului de la Sibiu, şi mai apoi la Cluj. Ei doi, Radu Stanca şi cu Dorina, m-au "împins" câtre Teatru. Ai mei părinţi ar fi dorit să dau la Medicina. Tatăl meu, Iuliu Moldovan, a fost unul dintre martirii transilvăneni, adică unul din cei 40 de români care, împreuna cu 130 de evrei, au fost împuşcaţi în 1944 de către trupele de ocupaţie horthyste. Asta s-a întâmplat la 15 kilometri de Sărmaşul de Câmpie, un orăşel aflat pe-atunci în judeţul Cluj. Cam cu patru ani mai înainte se petrecuseră masacrele de la Moisei, de la Ip şi de la Trăznea. De la o vreme, tot încerc să determin autorităţile locale să accepte instalarea unei lucrări a regretatului mare sculptor Ion Vlasiu, realizată spre cinstirea acestor martiri români. Lucrarea se cheamă "Femeia cu floarea", are vreo 2 metri şi 60 şi zace sub scările Primăriei din Sărmaş. Spre lauda lui Ion Caramitru - din vremea când era ministru al Culturii -, s-au alocat destule fonduri, lucrarea - foarte frumoasa! - a fost turnată în bronz dar, cum spuneam, nu reuşesc să-l determin pe primarul din localitate - un ins care a navigat, cu nonşalanţă, de la un partid politic la altul - să aprobe realizarea soclului şi a construcţiei inginereşti de sub soclu! Mă întrebi, în continuare, despre părinţii mei. Mama mea, Marta Moldovan, a fost învăţătoare. A fost greco-catolică. A îndurat cu stoicism lunile şi anii care au urmat uciderii mişeleşti a tatălui meu şi a celorlalţi martiri români. După moartea tatălui, mama şi cu mine (aveam doi ani pe-atunci!) ne-am refugiat la Cluj. Au fost ani grei aceia, pentru că oricum ai mei nu erau văzuţi cu ochi buni. Tatăl meu se trăgea dintr-o familie care-şi are obârşia in familiile Bariţiu şi Raţiu, oameni influenţi, vestiţi memorandişti, printre care s-au aflat şi mulţi preoţi. În casele bunicilor şi străbunicilor mei se discuta, fără preget, soarta Transilvaniei.
- Poate că aceste nobile rădăcini ţi-au dat şi forţa talentului, dar şi modul exemplar în care ţi l-ai cultivat. Ai devenit, de aceea - cred eu -, un model de atitudine civică. Ardeleanul, tipic pentru coloana sa vertebrală, greu de plecat...
- Mă bucura foarte mult că spui toate astea... Afirmaţia ta mi-aminteşte de o întâmplare petrecută mai demult, o întâmplare al cărui erou este... Petre Ţuţea. L-am cunoscut în vremea când jucam "Caligula". Ţuţea a venit la spectacol pe un ger de crăpau pietrele, a stat în sală până la capăt, deşi era aproape la fel de frig ca afară. El venise însoţit de scriitorul Marcel Petrişor. După spectacol, ne-am dus cu toţii la restaurantul "Berlin". Pe-atunci - ţii minte? - restaurantele se închideau, în mod obligatoriu, după ora 23. Ei bine, după ce ne-au dat afară chelnerii, Ţuţea s-a oprit în loc şi, neluând în seamă gerul năprasnic, ne-a vorbit, mie şi lui Marcel Petrişor, timp de... patru ore despre Camus... Da, era bâtrân, era bolnav, fusese marcat de anii grei de temniţa pe care îi indurase şi totuşi, acestui miraculos personaj "îi ardea" să vorbească, pe un ger cumplit, în toiul nopţii, stând în picioare la un colţ de stradă, timp de... patru ore despre filosofia lui Camus. Atunci ne-am legat cu un soi de prietenie care m-a onorat. Am fost atunci striviţi şi umiliţi de vitalitatea lui. Gândindu-se la moartea care îi dădea târcoale, Petre Ţuţea l-a rugat pe Marcel Petrişor să-l ajute să-şi vadă visul împlinit, odată cu trecerea la cele sfinte. Cum ştim, tatăl lui Petre Ţuţea fusese preot ortodox pe undeva pe lângă Câmpulung. Ei bine, Ţuţea şi-a dorit "să fie înmormântat ţn cimitirul greco-catolic de la Blaj". Marcel mi-a spus despre ce e vorba, iar eu, fiind "înarmat" cu scrisoarea lui Ţuţea, am luat legătura cu fostul episcop ortodox de la Alba-Iulia (în vremea aceea nefiind încă recunoscuta Biserica greco-catolică). E vorba despre scrisoarea pe care o am şi-acum. Prin ea, Ţuţea îşi motiva dorinţa de a fi înmormântat la Blaj, în Transilvania, pentru ca el, Ţuţea, considera că "Transilvania este coloana vertebrală a neamului românesc!". Asta s-a întâmplat înainte de Revoluţie. Ţuţea a mai trăit ceva timp. Şi-apoi, până la urmă, el a fost înmormântat tot în satul lui, departe de Blaj. Dar întâmplarea mi s-a părut a fi demnă de amintit, pentru că tu ai vorbit aici despre coloana vertebrală a ardelenilor.
- În încheiere, aş dori să te mai întreb ceva. Ţţi aminteşti, desigur, că de curând, într-o zi fastă pentru România, deasupra Bucureştilor şi a preşedintelui american George W. Bush s-a arătat un curcubeu. Crezi în curcubee, Ovidiu Iuliu Moldovan?
- Sunt creştin convins, cred în curcubee. Semnul curcubeului a fost interpretat încă din Vechiul Testament - aşadar înaintea naşterii Mântuitorului. Da, cred în curcubee! Din câte ştiu, în câteva momente importante din istoria omenirii, acest semn s-a dovedit a fi unul aducător de bine. Aşadar cred, sunt convins chiar, că de-acum încolo, mai devreme sau mai târziu, ne va fi şi nouă mai bine.

Şilvia Kerim 

Formula AS , Numărul 549/2003